Uneori am impresia că trăim într-o lume de oameni singuri (oare sunt foarte subiectivă?). Vorbim unii cu alții dar parcă e așa de greu să ascultăm - personal știu de câte ori mi s-a întâmplat să realizez că abia aștept să termine de spus ce-are de spus persoana cu care vorbesc să îi pot zice eu ce am pe suflet (și ăsta a fost de multe ori un semnal de alarmă pentru mine, care mă consider o persoană ce știe asculta); întrebăm "Ce (mai) faci?" din politețe, așteptând un răspuns scurt pentru că de detalii, să fim sinceri, n-avem timp și nici chef! La fel, când suntem întrebați, răspundem tot în câteva silabe pentru că ne dăm seama (ca niște ființe inteligente ce suntem) că dacă noi n-avem timp și chef de alții, nici alții nu au de noi, așa că n-are rost să ne complicăm cu replici lungi și sincere ca pe urmă să rămânem dezamăgiți descoperind că era doar o întrebare de formă.
Nici dacă ne referim la oameni apropiați parcă nu e prea roz situația - prietenii se dezamăgesc, iubiții se despart, părinții nu se înțeleg cu copii, colegii se bârfesc și rudele se ceartă pe te-miri-ce teme. Ni se întâmplă adesea să descoperim că persoana cu care împărțim o mare bucată din viață parcă nu mai e aceeași după o vreme și relația ce odată ne încânta inimile devine știrbită sau frântă. Nimeni nu mai poate empatiza cu trăirile noastre și suntem judecați pe toate părțile, la rândul nostru judecând pe alții. Nu mai suntem siguri nici de faptul că Dumnezeu ne înțelege sau ne ascultă trăirile distructive.
Eh, trăim într-o lume egoistă, ne înstrăinăm și din proprie inițiativă (recunosc, sunt fruntașă la capitolul ăsta) fiindcă la un moment ni se pare prea greu. Dar analizând și mai departe încep să cred că e cam imposibil să trăim din cauză că fiecare din noi vrem ca toate să fie altfel - vrem altă viață și am schimba fiecare detaliu din ea - oamenii, mediul, posesiunile, și chiar pe noi înșine. Nu ne convine situația financiară globală (criza), amărâta asta de Românie, felul în care este organizată biserica, locul de muncă stresant, faptul că n-avem bani pentru nu-știu-ce achiziție și enervantele slăbiciuni propri. Mergem până acolo încât ne dorim să arătăm altfel - de la greutate la forma unghiilor. Am asistat mai recent la 2 "tragedii" similare între ele (făcând parte din nemulțumirile cu privire la propriul corp) și totuși opuse: este vorba de 2 prietene care s-au măsurat la interval scurt una de cealaltă și eu am fost martoră la amândouă măsurătorile. Prima a rămas uimită de faptul că e mai mică decât credea și toată seara își repeta înălțimea cu groază și zicea că nimeni nu o mai ia... A doua a rămas șocată că avea într-adevăr înălțimea pe care le zicea altora că o are (e înaltă) și la fel își repeta înălțimea (puțin mai temperat decât cealaltă că așa e stilul ei); aveam impresia că o să întrebe și ea cine o mai ia, dar pe ea o deranja că nu poate purta tocuri (de parcă n-ar purta). În fine... și eu îmi doresc păr creț uneori, și alte fete tânjesc după părul meu atât de drept ce arată a fi întins, și uite așa ne uităm în ograda vecinului și ce-am dori să ne mai servim din ea că atunci am fi mai fericiți!
Atunci mă întreb ce rost mai are să ne ducem zilele pe pământ dacă suntem înstrăinați și nemulțumiți? Și tot eu îmi răspund prin teoria diamantului (nu dați search pe google că e o teorie proprie - nu originală, findcă deja e foarte greu să vii cu ceva original după milenii de ființe care au gândit). Cred că lumea în spațiu și timp este un teren ce ascunde un număr de diamante - copiii lui Dumnezeu. Strălucirea lor este prevăzută de Dumnezeu cu mult înainte ca ele să iasă la suprafață pentru că El este cel care a urzit planul mântuirii. Eruperea vulcanului ce le duce la suprafață reprezintă momentul nașterii din nou, după care diamantele sunt luate în mâna Sa pentru a fi șlefuite și perfecționate. Fiecare bucată de piatră prețioasă are un loc special pentru a fi pus în coroana divină și trebuie să capete forma și strălucirea adecvată pentru a fi potrivite la locul menit.
Dacă te consideri copil al lui Dumnezeu (și chiar ești) există frumusețe între atâtea drumuri anevoioase ale vieții care până la urmă le străbați doar să afli că sunt închise. E plăcut să vezi ochii lui Dumnezeu și să-I simți atingerea când pur și simplu mergi pe stradă.
Eu, înstrăinata și nemulțumita mă încurajez ades că sunt în mâna Domnului pentru a fi schimbată. Dacă nu aș fi văzut ce a făcut El în viața mea până acum poate nu aș fi crezut. Și El e credincios să ducă la capăt lucrarea pe care a început-o în mine.
Sunt un diamant pentru coroana Regelui. Dar tu ce ești?
